„Renunțând la comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, omul a restrâns cunoașterea sa la cunoașterea lumii ca obiect".

„Toată cărarea de la porunci la cunoaștere, de la ascetică la mistică, nici un pas nu o facem singuri.”

 

Fără cunoaștere, omul nu este om și fără a te însoți pe drumul cunoașterii cu celălalt, nu ai nici Cale, nici Adevăr, nici Viață. Iisus Hristos este numit și recunoscut ca fiind Cuvântul, pentru că El este Lumina care luminează toate treptele cunoașterii accesibile omului. Întâlnirea noastră cu cuvântul este în general rampa spre cunoaștere. Dar întâlnirea noastră cu Cuvântul nu este doar cunoaștere, ci cunoașterea deplină a vieții, cunoașterea adevărului nealterat. Cunoașterea materiei, a obiectului, a celor ce cad sub simțuri nu reprezintă un drum spre mântuire. Este astfel imperios necesară cunoașterea lui Dumnezeu care presupune nu numai o familiaritate cu cel de lângă tine, urcușul spre un communio ideal ce înseamnă o întâlnire între un eu și un tu, ca persoane, ci și o dorită relaționare cu Dumnezeu, Care este și El Persoană. Faptul că Dumnezeu este Persoană este o garanție că alăturând un eu și un tu, modul de organizare al vieții, al societății, al familiei, poate fi trinitar.

Omul poartă în el libertatea ca dar divin, aceasta implicând și responsabilitatea față de Creator și cele create, omul fiind cel care recapitulează întreaga creație și este conștiință a ei, așa dupa cum mărturisesc Sfinții Părinți. Libertatea și responsabilitatea sunt interdependente, precum la fel, comuniunea și cunoașterea sunt în legătură și se condiționeaza reciproc. Să mai reținem că cine poartă în sine responsabilitatea față de Dumnezeu, are și față de semeni automat o responsabilitate, fiindcă omul este creație a lui Dumnezeu. Nu poți iubi pe cineva, daca nu iubești și lucrările și faptele sale, astfel că în dragostea de Dumnezeu este cuprinsă și dragostea de aproapele.

Înțelegem din cuvintele ilustrului teolog Dumitru Stăniloae, că sunt oameni care deliberat fug de comuniune. Conform judecății celor care se dezic de comuniune, dacă lumea e obiect, atunci și omul trebuie gândit material, așadar și omul este obiect și astfel îl depărtăm de constituția sa teologică, despre care vorbea Panayotis Nellas. Dezbrăcând constituția omului de tot ce este spiritual în el, rezultatul este apropierea de animalul irațional, de „dobitoace”, așa cum spun Sfinții din vechime.

De asemenea, omul care se dezice de comuniune dobândește incapacitatea de a înțelege rolul și scopul creației lui Dumnezeu și se lovește de neputința de a ințelege iubirea lui Dumnezeu „ca dăruitor continuu al ei”. Totodată, el se află in imposibilitatea de a-și lega viața de alt om, printr-un dialog care să aibă la bază iubirea. 

A te lipsi de comuniunea cu Dumnezeu și semenii înseamnă și evitarea întâlnirii încă din această viață cu adevărul. N. Berdiaev observă că: „Există trepte ale cunoașterii adevărului, care depind de gradele comunității oamenilor și ale unității lor cu întregul univers“.

A avea comuniune cu Dumnezeu și cu celălalt, cu aproapele nostru înseamnă deschiderea tuturor ușilor care se închid în calea puterilor sufletului omului, trecerea peste barierele impuse de ideologii, filosofii, sisteme sociale și chiar de sisteme religioase. 

Sfânta Taină a Cununiei – fiind aceea care ne deschide înțelegerea multor taine care se află in Dumnezeu și în iubirea Lui de oameni, dar și comuniunea în iubire cu celălalt, după modelul Sfintei Treimi – este o pârghie teandrică care astâmpără setea de cunoaștere a omului, care este nativă, parte din constituția omului, vorbim de setea de a te împărtăși din frumusețea și marile taine care există in Dumnezeu. Ca să înțelegi mai bine taina în care se află Dumnezeu, trebuie tu însuți să pătrunzi într-o Taină.

La prefigurarea Împărăției cerești poți ajunge în trei, vorbim de un eu și un tu - în Sfânta Taină a Cununiei vorbim de legământul dintre soț și soție – amândoi întâlnindu-ne în iubire, pe tărâmul iubirii desăvârșite al Celui de-al treilea, Care de fapt este Primul. Dumnezeu, ca Făcător a toate și Dăruitorul tuturor bunătăților, intervine tainic în relația de iubire dintre doi oameni, oferindu-le posibilitatea de a cunoaște desăvârșirea, împlinirea vieții, calea spre sfințire, dragostea fără sfârșit. Să mai remarcăm că cei care alcătuiau prima comunitate creștina, în care toate bunurile erau de obște, se numeau sfinți, de aici putem trage concluzia că starea de sfințenie se atinge numai atunci când ai comuniune cu Biserica, cu sfinții Bisericii și cu semenii tăi. Comuniunea așadar trebuie să aibă o bază hristologică și un cadru ecleziologic. Doar în Biserică cunoaștem rostul comuniunii, rostul unei vieți care mărturisește pe Hristos. 

Sfinții Părinți îndeamnă omul să iasă de sub tentația egoismului, acesta fiind primul pas spre comuniune, spre iubirea deplină, spre o viață spirituală întreagă. Omul este aproape întreg când are viață de comuniune cu alt om și este om întreg cănd are comuniune și cu Dumnezeu și cu semenii lui.