Nașterea Domnului - Crăciunul
Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu Sensul veșniciei. “Din Betleem – spunea profetul -, are să vină Acela a cărui obârșie e dintru început, și se suie până în zilele veșniciei” (Miheia 5,1). Pentru acest fapt, unic în creație, îngerii au propus oamenilor: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună învoire” (Luca 2,14).
Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat de istorie. Pacea pe pământ e condiționată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea sufletului atârnă de aceeași condiție. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești nu se poate constitui ca atare decât cu prețul pierderii păcii; - ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcțiilor fără Dumnezeu. Pacea de frică e o reala pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menținut de arme.
Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești și tărâna din Ierusalim s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie “în legitimă apărare” de împăratul Păcii. Nu tot așa s-au purtat păgânii. Cei trei Crai, înțelepți și magi ai Răsăritului vin și I se închină, îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. Iar în calitate de Preoți îi aduc smirnă și tămâie, ca jertfa adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat și înspăimântat și numai Nașterea Mântuitorului, și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului în schimb I se închină ca unui împărat și Dumnezeu.
Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei ce-L așteptau de mii de ani, L-au primit cu ură, iar cei ce nu-L cunoșteau, L-au căutat cu Iubirea. De altfel și Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerului pentru un staul, și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit Cerul cu stele se naște într-o iesle. –Probabil locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ; - cea mai aspră mustrare a trufiei omenești.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.
Nașterea Veșnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu putea rămâne un simplu fapt divers în filele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Nu e fără semnificație că Iisus S-a născut într-un grajd. Față de sfințenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la Nașterea Sa, ne descoperă trista situație sufletească a omului. Peste această situație tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vestește un nou fel de pace pe pământ, înțelepții pământului, călăuziți de o stea, își depun la picioarele Pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creștină.
De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, și să întemeieze inima omului, Împărăția lui Dumnezeu.
Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină. Dacă Împăratul Cerurilor S-a smerit pe Sine și a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putința să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta iși cunoaște și iși recunoaște toată mizeria și nedumnezeirea sa.
Părintele Arsenie Boca