- Te rog - i-a spus iarăşi Epifanie - dacă vrei, fă bine şi spune-mi, în ce fel este sufletul omului? Desigur, ştiu şi eu ceva despre el, dar nu am atâta încredere în argumentele mele, câtă am în învăţătura ta cea insuflată de Dumnezeu!
- Sufletul - a răspuns fericitul - este totul pentru om. Am putea spune că este viaţa şi dumnezeul trupului nostru pământesc. Dumnezeu i-a dat acestuia posibilitatea de a-l însufleţi şi de a-l cârmui, de a-l odihni şi de a-l încălzi cu căldură. Fără acesta, trupurile noastre ar fi lut, cenuşă şi praf.
- Acestea le ştiu şi eu - a spus tânărul - dar caut să aflu care este firea sufletului, care este înfăţişarea lui după ieşirea sa din trup şi în ce se deosebeşte sufletul păcătos de cel virtuos.
- Firea sufletului este duhul înţelegător, uşor, foarte înţelept şi fin, foarte liniştit, dulce şi blând, alcătuit cu har şi frumuseţe peste mădulare nevăzute, foarte cuviincioase şi foarte plăcute lui Dumnezeu şi cetelor sfinţilor îngeri. La început, sufletele tuturor oamenilor strălucesc mai mult decât soarele. însă, cu cât înaintează în vârstă, primesc înfăţişarea potrivită cu faptele lor. Sufletele celor virtuoşi nu au toate aceeaşi strălucire. Strălucirea depinde de cât de mult s-a străduit fiecare să se curăţească prin nevoința pentru virtute. Potrivit cu nevoința, se luminează şi sufletul. Cu cât rabdă cineva mai multe osteneli şi mâhniri pentru Domnul, cu atât urcă şi se apropie de El; şi cu cât se apropie de El, cu atât se luminează şi devine Dumnezeu după har prin împărtăşirea de Duhul Sfânt.
Fierul, din negru şi rece cum este, cu cât stă în foc mai multă vreme, cu atât mai mult se luminează şi se încălzeşte. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Foc este Duhul Sfânt, fier negru suntem noi, oamenii. Aşadar, cu cât stăruim în post şi priveghere, în rugăciune şi înfrânare, aşa cum ni le-a legiuit Duhul Sfânt, cu atât mai mult străluceşte faţa noastră de curăţie şi de iluminare.
Exact dimpotrivă să cugeti şi despre cei păcătoşi. Când sufletele se dau pruncilor, se păstrează nespurcate pe toată durata sarcinii. După naşterea lor însă, dacă încep să păcătuiască, se întunecă. Şi cu cât se cufundă şi se tăvălesc în păcat, cu atât se înnegresc şi devin ca funinginea.
Multe suflete, când se despart de trup, par a fi rănite, altele înfometate şi îmbrăcate în zdrenţe. Unele par a fi pline de lepră, în timp ce altele sunt negricioase ca etiopienii, iar altele negre ca şi cum ar fi pârlite. Sufletele pomenitorilor de rău seamănă cu diavolii, în timp ce ale ereticilor, cu întunericul cel adânc. Cele ale vărsătorilor de sânge şi ale închinătorilor la idoli - ca să nu merg mai jos - sunt încă şi mai rele!
Acestea ce ţi le-am spus, fiul meu, păstrează-le bine pentru folosul sufletului tău!
“Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos”, Ed. Evanghelismos, București, 2005