Fiecare om, dintotdeauna, încă din copilărie, dorește să fie iubit. Fiecare om consideră că știe ce ar trebui să facă celălalt, ceilalți pentru ca el să se simtă iubit.

Ne bucurăm când simțim dragostea și ne întristăm, ne însingurăm atunci când ea lipsește. Așa că nu putem să nu ne gândim la dragoste. Chiar și cei mai împietriți oameni tot mai au momente în care tânjesc după dragoste.

Așa m-am gândit și eu: „Care ar fi începutul dragostei ? De unde s-o apuci și încotro s-o îndrepți?„

Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne binevestească dragostea. Dumnezeu Însuși este dragoste. Poruncile Lui de început, temelia vieții noastre, sunt legate de dragoste: „Iubește pe Dumnezeul tău din toată puterea ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți.“ Toți știm aceasta, însă mi s-a părut foarte interesant faptul că această poruncă de căpătâi și atât de simplu de rostit este atât de greu de priceput în esența ei.

Fiecare om cu bunăvoință face un efort pentru a deprinde dragostea. Toți suntem conștienți de neputința noastră de a iubi și  numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puțină sinceritate, puțină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputință de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viața mea, nu găsesc nici un om care să mă fi iubit și căruia eu să-i fi putut răspunde așa cum aș fi vrut, așa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Și în strădania aceasta de a înțelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit și ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înțelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înțelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obișnuiți înțeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubește pentru că m-a așteptat, m-a așteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă...” și așa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuși nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că darurile se oferă de multe ori și cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a-l avea de partea noastră pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puțin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi, cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit niște cărți despre duhovnicie, care avem un duhovnic, știm că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exercițiu prin care ne educăm mintea, ne educăm voința, ne educăm inima. Și atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puțin despre gesturile ei exterioare, el s-a referit la niște porniri și simțăminte ale inimii: “Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufește, dragostea nu se înalță, dragostea nu caută ale sale…” Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubește. 

Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Și nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obișnuită să gândească astfel. “Dragostea nu caută ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la pește. Pe care să-l urmez și să-l satisfac?  Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorințele celor din jurul nostru, ne vorbește de o dispoziție a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalți, de a ști că, dacă este să alegi între aproapele tău și tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

M-am gândit că, la urma-urmelor, toate aceste gesturi prin care unii incearcă să fie milostivi pentru a dobândi dragostea, alții incearcă să-i asculte pe toți pentru a-și cultiva dragostea, sunt lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care iși imparte averea săracilor rămane într-o zi fără avere, și felul în care înțelegea el dragostea până atunci nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede ca nu-și mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) și nu-și mai poate iubi aproapele. Cel care-i ascultă pe toți și le slujește, într-o zi, vede că dorințele și apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate și încurcături, cărora nu le mai poate face față.

Și atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu? 

Cum? Mergând la esență. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca, înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău și fă binele” (Psalmul 33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Și care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deșartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el ca să ne spună nouă, ca să ne învețe -, toată răutatea care se săvârșește cu gândul și cu dorința. Și începutul la toate este iertarea.

„Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveți, ce răsplată asteptați? Oare nu și păgânii fac așa? Dar Eu vă zic: iubiți pe vrăjmașii voștri.” Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmașii noștri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat mașina, nu cei care vin cu săbii asupra țării noastre. Vrăjmașii noștri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezența lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el!” Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mandru.” Dar tu cum ești? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor și piatra de temelie pe care se zidește mai târziu dragostea.

Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în Rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, că L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Și noi suntem datori să răspundem cu această dragoste.

Să iertăm, pentru că nu este cu neputință. Nu este cu neputință să iertăm pe acest om păcătos din fața noastră. Pentru că Însuși Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem față de aproapele. Înainte de a-l judeca eu trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Și cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeți că pe verișorul meu, care a făcut așa și așa, poate Dumnezeu să-l ierte?” Când a murit pe cruce, a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu și iertării pe care ne-o dăruiește? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca și noi, fiecare la rândul nostru, să facem același lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem..., nimic nu suntem. Suntem... pământ suntem! Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui, și asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însușire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greșesc, ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea. 

Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa și prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii ne-a dat această putere și această bucurie: de a ierta pe cel din fața noastră.

Voiești să faci un bine lumii... Cand eram mic, mă gândeam că voi crește mare și voi face un bine lumii. Voi scrie niște cărți sau voi picta niște tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitații cu milioane de dolari... Și stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la școala de pictură din provincie, și exersam și gândeam că voi face pictură, voi face niște tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitație, voi face o casă de copii și voi da bani la toți săracii care vor veni la mine. Ăsta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu știam că este Dumnezeu. Acum Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani, care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte și să te miluiască!” Și acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o taină (sacrament) a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că Însusi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „Iertați și vi se va ierta.” „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura.” „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Iată că iertarea de la Dumnezeu o primim în măsura în care noi înșine dăruim iertare.

Ca să înțelegem și mai adânc această relație și condiție a mântuirii noastre, Mântuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici. Cineva care avea o datorie foarte mare a fost chemat de mai-marele său și amenințat că i se vor lua nevasta și copiii și vor fi vânduți, iar el va fi aruncat în temniță, până va plăti datoria. Acest datornic, căzând în genunchi, s-a rugat, a cerut îndurare și a primit-o. Dar, plecând el cu bucurie că a scăpat de atâta durere și necaz, de durerea despărțirii de nevastă și de copii, de suferința temniței, a întâlnit pe cale pe unul din tovarașii săi. Și iată că, de îndată ce l-a văzut, i-a trecut bucuria, a uitat binele și și-a adus aminte că acest tovarăș are la el o datorie, o datorie neînsemnată pe lângă datoria pe care o avea el la stăpânul său, și îndată l-a apucat de piept și-i cerea să-i dea datoria. Pe acest datornic, pe acest tovarăș al său, l-a aruncat în temniță. Văzând această nedreptate, celelalte slugi s-au dus și s-au plâns stăpânului. Acesta, înfuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a socotit înapoi toate datoriile lui și l-a închis în temniță, zicându-i: „Dacă eu ți-am iertat toată datoria ta atât de mare, n-ai putut și tu să ierți aproapelui  tău datoria neînsemnată pe care o avea la tine?” Prin această pildă, Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relația noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

Putem ierta și când trăim într-o adunare, într-o obște, dar putem ierta și dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura și mânia și găsi pricini de nemulțumire în adunare, în conviețuire cu oamenii, dar putem păstra aceeași răutate și nemulțumire și într-un loc însingurat. Așa că puterea de a ierta este un rod al experienței îndelungate, prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu, și esența Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă și esențializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greșesc. Nu adunând bani ca să-i dai văduvelor și orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu și anevoios și s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este nevoie neapărată să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorința cuiva, dar să ierți poți. Mai ales știind că în schimbul acestei iertări primești iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieții tale. Dar, mai presus de aceasta, știind că prin puterea de a ierta te asemeni lui Dumnezeu.

Cum să ierți un om rău? Cum să ierți un om care te necăjește? Aducându-ți aminte de Dumnezeu. Aducându-ți aminte de Cel care a murit pentru el. Aducându-ți aminte că și tu ai nenumărate datorii. Aducându-ți aminte de oamenii dragi ție, de felul în care te porți cu ei. Cu toate că vedem copii care-și urăsc părinții, părinți care-și urăsc copiii și așa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încet de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulți bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă și așa mai departe? Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pamântești și trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele și ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viața veșnică, știind că toate sunt deșertăciune, iertăm ușor. Știm că „deșertăciune este tot omul” și „în deșert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune Prorocul David. Așa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deși sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimește prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi și către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că așa făcând vom ști să descoperim în ceilalți chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Și dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoși”, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să-l judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta și îndrăzneala necesară pentru rugăciune, și pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu și răspunsul cererii noastre.

Părintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamț, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-au repetat Mântuitorul și mai ales Sfântul Evanghelist Ioan în Epistolele sale, în Evanghelia sa. Toata nevoința Părintele Selafiil o concentra aici: „Iartă, ca și Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune: Doamne, iartă-mi tot ce am greșit eu azi cu cuvântul, cu lucrul și cu gândul ca un om, iartă pe toți părinții și frații și mă iartă și pe mine, păcătosul! Uită-te în inima ta și dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iartă, ca să nu te culci mânios. Și dacă ai iertat, poți să-I spui Domnului: acum și Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis.” Și cu acest târg sfânt și copilăros, zice, dă-ți sufletul în mâna lui Dumnezeu și, dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dânsul.

Unii spun: „Este atât de simplu?” Da, este atât de simplu, dar pentru această simplitate trebuie să ne ostenim și să veghem în toate zilele vieții noastre și în orice clipă, pentru că oricând vedem gânduri care se ridică împotriva aproapelui, care ne tulbură, ne nemulțumesc, dar de îndată ce le-am văzut, să ne întoarcem către Dumnezeu și să-I spunem: „Iartă-mă,  Doamne, și iartă și pe aproapele meu, pentru că eu l-am iertat!”

Aceasta este simplitatea Evangheliei, aceasta o gasim și în rugăciunea „Tatăl nostru”. Mântuitorul, când a fost rugat să ne învețe cum trebuie să ne rugăm, ne-a învățat să cerem iertare pentru greșalele noastre așa cum noi iertăm greșiților noștri. Dacă facem această nevoință, avem nădejde de mântuire. Și dacă mântuirea ni se dă astfel, ce altceva ne mai poate interesa în lumea aceasta, ce mai are rost?

Dumnezeu să ne ajute, să ne dea această vedere și harul Său, ca să judecăm pe aproapele nostru ca pe noi înșine, să-l iertăm ca pe noi înșine, să-l iubim ca pe noi înșine. Căci pentru aceasta a venit Dumnezeu pe pământ și doar în acest fel putem răspunde iubirii Lui pe care a revărsat-o și o revarsă pururea asupra noastră și asupra lumii întregi.