Suntem sfătuiţi să lucrăm cel mai mic gest cu gândul la Dumnezeu şi la voia Lui, să trăim fiecare fior de viaţă în rugăciune şi în refuzul deznădejdii, ori de câte ori cădem şi ratăm mii şi mii de momente şi ocazii. Aşadar, să fim cât mai atenţi la cele pe care le facem şi le trăim când ne silim să ascultăm de poruncile Domnului şi să acceptăm durerea de a nu le putea face după cum ne-am dori şi să cerem, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ţinând mintea în iad“ (Sfântul Siluan Athonitul), adică fiind mereu conştienţi de durerea pe care o simţim din cauza acestei neputinţe. 

Crucea pe care suntem chemaţi să o luăm, dacă vrem să îi urmăm lui Hristos, să intrăm în bucuria Lui, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase. Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă. 

În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele Răstignirii. 

Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe cum să se lepede de lume, să nu aibă încredere în ceea ce simt, să aibă încredere în Dumnezeu căci El îi învaţă cum şi ce fac prin porunci, iar rugăciunea şi Sfintele Taine îi învaţă cum să aplice corect poruncile. În felul acesta scot lumea din mintea lor şi ajung la adevărata credinţă. Drama este că noi numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Or, asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăceri, de la cele mai vulgare la cele mai rafinate. Avem nevoie să ieşim din lume, şi să numim ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la mine. 

Dumnezeu ne dă iubirea Lui, iubindu-ne şi dându-ne putere să iubim şi noi, să-L iubim pe El şi pe aproapele nostru. Iubirea nu este un sentiment, adică o putere a firii noastre, ci o putere încredinţată persoanei noastre de către Dumnezeu. Cu această putere, care e a noastră ca subiect şi nu ca fire, noi putem să vrem sau să nu vrem să ne comportăm iubitor.