Nu din lucruri și din valori spirituale abstracte trăite în izolare se hrănește viața plenară sau fericirea omului, ci din altă persoană. Dar numai într-o supremă Persoană poate iradia toată viața sau fericirea ființelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi în continuare cu Dumnezeu cel personal si între ele”.

„Căsătoria-i pentru mântuire și prunci, nu pentru plăceri și desfrânare”.

 

Comuniunea este izvor de viață, iar fericirea creștinului – mai ales în viața de familie – este o experiență care nu ține de autonomie, ci ține de comuniunea plină de iubire cu Dumnezeu și cu semenii.

Plăcerea creștinului este să facă voia lui Dumnezeu, misiune care devine și mai grea când se întâlnesc doi oameni, două persoane, două eu-ri înzestrate fiecare cu voință liberă, rațiune, personalitate și liber arbitru. Creștinismul este realist, ne spune Părintele D. Stăniloae: „Nu se avântă în promisiuni de fericire neumbrită de greutăți, căci viața e îmbinată din amândouă laturile. Dar fericirea are totuși câștigul final. Cine așteaptă numai fericire de la căsătorie, numai plăceri, nu o va suporta lung timp”.

Bunăstare și fericire, binecuvântare de la Dumnezeu și prunci ascultători nu poți avea fără luptă. Ne spune P. Evdokimov că „văzut de sus, un sfânt este țesut în întregime din lumină, dar văzut de jos el nu înceteaza vreodata să lupte”. Pe de altă parte, Al Schemamann afirmă despre fericirea celor care petrec cu Dumnezeu înca din această viață, acestea: „Nu este vorba despre o fericire superficială și zgomotoasă, ce vine și trece de douăzeci de ori într-o zi și care este așa de fragilă și trecătoare; este o fericire adâncă care nu vine dintr-o pricină unică și personală, ci din aceea că sufletul nostru – citând cuvintele lui Dostoievski – a atins „altă lume”. Și ceea ce acesta a atins este plăsmuit din lumină, pace și bucurie, dintr-o încredințare inexprimabilă”.

Fericire, din latinescul felicitas este un cuvânt care desemnează mai mult o stare, însă din punct de vedere teologic, fericirea este mai mult decât o stare, ea reprezintă viața însăși. Îi numim Preafericiți, pe mai marii Bisericii fiindcă ei pregustă fericirea perpetuă de care se bucură sfinții din Biserica triumfătoare. Fericirea e viața însăși, nu o sumă a plăcerilor. Oamenii tind să alerge după un tip de fericire, care este dat de plăceri, de odihnă, de confort, de bani sau împlinirea unor instincte. Găsim aici o „fericire” efemeră; fericirea se dizolvă, se consumă în împlinirea unei simple și banale plăceri. Să primim Fericirile așa cum ni le-a predat Mântuitorul în Predica de pe Munte. Aceasta reprezintă singura cale de la efemer la fericirea statornică. Spre această fericire trebuie să se îndrepte omul înca din primele zile ale vieții lui. O viață închinată Domnului este o viață fericită, o viață închinată omului (lumii) este o viață neîmplinită.

Realizarea plenară a omului nu se gasește nici în lucruri și nici în valori spirituale, dacă nu există comuniune cu o persoană către care să îndrepți iubirea ta, către care sa iradiezi viață. În familie, fericirea ta trebuie să devină un „al nostru”, reieșind clar că un membru al familiei nu poate fi fericit, dacă celălalt este nefericit. Este ceea ce înțelegem studiind cuvintele Părintelui D. Stăniloae, care ne atrage atenția că în acest „al nostru” trebuie să îl avem în primul rând pe Dumnezeu personal ca sursă a fericirii, ca liant între fericirea mea și a ta. În comuniune, deci și în căsătorie, fiecare „își dă seama că fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea, trebuie să existe o realitate personală capabilă de atâta iubire, de atâta dăruire, încât să dea fericirea deplină și veșnică tuturor. Fără Dumnezeu cel personal, omul nu poate găsi fericirea deplină după care însetează”.

Din scrierile Părintelui Arsenie Boca înțelegem că plăcerea niciun caz nu este un drum spre fericire. Căsătoria este văzută ca o cruce, dar nu ca un jug. Crucea poate fi și luminoasă, și semn al unei vieți împlinite; suferința, nepătimirea, colaborarea cu Dumnezeu fiind elemente care împing omul spre fericirea mult dorită, adică spre mântuire. Aceasta trebuie să fie fericirea creștinului: să trăiască cu celălalt în armonie și iubire, ascultând glasul Evangheliei, totodată pregătind, așa cum se cuvine, cu frică și cu cutremur, dar și cu nădejde și dragoste, clipa întâlnirii cu Hristos în Lumina cea neînserată.