Sfântul Paisie din Moldova

sf paisie de la neamtSmerenia inimii îl mântuieşte fără greutate pe om…  datorită ei se iartă toate păcatele.
 
Starețul Paisie Velicicovski este iniţiatorul stăreţiei în Rusia, în sec. XVIII–XIX, cu deosebire la schitul Optina. Monahismul rus până la începutul secolului al XVIII-lea – epoca transformărilor pentru Rusia – de două ori a trecut prin înflorire şi vremuri de decădere.
În vechime răspândirea monahismului de către cuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska a servit Rusia Kieveană şi a dat un ţel mulţimii sfinţilor. Pe când sudul Rusiei îndelung suferea din cauza tătarilor şi monahismul apunea, în Rusia Moscovită se instaura perioada de înflorire. Aici a apărut cuviosul Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, marele restaurator şi conducător al monahismului.
În rândul ucenicilor săi se căuta cu râvnă ţelul tuturor sfinţilor nevoitori – mântuirea. Atunci monahismul s-a înviorat şi a înflorit în partea de nord-vest a Rusiei. Şi iarăşi, din cauza diverselor nenorociri din viaţa poporului, el s-a stins către începutul sec. al XVIII-lea. Şi din nou a revenit la viaţă cu forţe puternice şi a avut parte de înflorire şi în nordul şi în sudul Rusiei şi chiar în îndepărtata Siberie. Rădăcina multivalentă a acestui monahism de început a crescut cu putere chiar în inima marii Rusii – la schitul Optina. Primul îndrumător al acestei mişcări în viaţa monahală şi restaurator al ei a fost stareţul Paisie Velicicovski.
Marele stareţ Paisie Velicicovski s-a născut în anul 1722 în oraşul Poltava, unde tatăl său, Ioan Velicicovski s-a străduit să construiască catedrala Uspenskaia. Atât tatăl, cât şi mama lui Petru (cum i se spunea în lume cuviosului Paisie), pe nume Irina, erau oameni evlavioşi. Când Petru avea patru ani, tatăl său a murit. Băieţelul împreună cu mama sa au rămas în grija fratelui său mai mare, Ioan, care a şi ocupat locul tatălui. Când băiatul a crescut, mama sa l-a trimis la învăţătură şi Petru a învăţat suficient de repede alfabetul şi să citească din Ceaslov şi Psaltire. Când băiatul a stăpânit ştiinţa de carte, cu deosebită dragoste s-a dedicat lecturii Sfintei Scripturi, a Noului şi Vechiului Testament, vieţilor sfinţilor, învăţăturilor cuviosului Efrem Sirul, avei Dorotei, Sfântului Ioan Gură de Aur şi altor cărţi.
Lectura l-a captivat cu totul pe băiat; se retrăgea într-o cameră liberă şi citea şi tot citea. Sub influenţa acestei lecturi i s-a născut pasiunea pentru viaţa monahală. Petru era foarte tăcut, blajin şi timid. Când băiatul a împlinit treisprezece ani, a murit şi fratele său, Ioan. Aflându-se în cea mai mare sărăcie, mama lui s-a hotărât să meargă la Kiev, la mitropolitul Rafael şi să-l roage să-l instaleze pe Petru într-un loc. Colonelul din Poltava, naşul de botez al lui Petru, împreună cu alţi cetăţeni respectabili au adresat o cerere către mitropolit pentru a uşura situaţia lui Petru. Prea Sfinţitul l-a acceptat ca fiu duhovnicesc şi el însuşi l-a examinat pe băiat. Când acesta i-a citit câteva versuri, mitropolitul l-a simpatizat şi mai mult. El i-a dat mamei binecuvântare ca să-l dea pe băiat la Şcoala duhovnicească din Kiev şi l-a instalat într-un loc. Petru Velicicovski a stat acolo patru ani. Învăţa foarte bine, iar timpul liber şi-l petrecea în rugăciune şi în citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Printre colegii săi erau câţiva băieţi evlavioşi cu care Petru Velicicovski s-a împrietenit.
Tinerii prieteni se retrăgeau adesea şi-şi petreceau noaptea, până-n zori, în discuţii despre modul în care să se lepede de lume. Cu fermitate au hotărât să devină călugări şi să intre în mânăstiri, dar nicidecum în cele bogate pentru că, dacă ar fi trăit printre ceilalţi fraţi în îmbelşugare, ar fi trecut neobservat de pe calea cea strâmtă pe calea cea largă. Petru s-a străduit să fie cât mai blând, chiar şi în gânduri, neavând pe nimeni pizmă, fără să osândească pe cineva, nici să aibă ură faţă de cineva. Ştiinţa de carte şi studiul savant nu l-au mulţumit; sufletul său tânjea după fapte mai mari. Prietenii săi l-au susţinut în hotărârea de a renunţa la studiu şi de a intra în viaţa monahală. Ca urmare, Petru a început să caute înţelepciunea în rugăciunea sporită, rugându-L pe Însuşi Dumnezeu să-i arate drumul. Hotărârea puternică l-a pătruns şi, în taină, a părăsit Kievul şi şcoala duhovnicească pentru ca să pornească pe drumul vieţii monahale. Cu greu a suportat vestea plecării sărmana lui mamă. Ca văduvă îndurerată trăia numai cu nădejdea pentru fiul ei şi iată ce a devenit acest fiu! Îndelung şi cu amar a plâns şi, din cauza supărării, a hotărât să nu mai mănânce şi nici să mai bea până ce nu va muri. Mintea ei a început să slăbească, iar nora sa, soţia fiului mort, Ioan, şi alte persoane i-au aşteptat moartea. Dar dintr-o dată, bătrâna bolnavă şi răpusă de supărare a revenit în simţiri, a cerut acatistul Maicii Domnului şi a citit vreme îndelungată, apoi a chemat duhovnicul şi i-a povestit următoarele lucruri: „Când am început să slăbesc din pricina plânsului şi lipsei de vlagă şi m-am apropiat de moarte, am văzut mulţi diavoli care arătau îngrozitor şi care voiau să mă prindă. Atunci am cerut acatistul şi am început să-l citesc.
Citind acatistul neîntrerupt, ziua şi noaptea, dracii tremurau şi nu puteau să mă atingă. Apoi am început să mă bucur şi am văzut cerul deschizându-se şi din el coborând un înger. Îngerul era luminos şi cobora ca un fulger. S-a aşezat lângă mine şi a început să-mi vorbească astfel: «O, neînţeleapto, ce ai făcut? În loc să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul şi cu toată inima ta, pe Creatorul tău, tu ai iubit mai mult decât pe Creator, creatura sa, pe fiul tău! Şi datorită iubirii tale potrivnice lui Dumnezeu, ţi-ai propus să te omori prin înfometare şi pentru acest lucru să cazi sub osândă veşnică?! Să ştii bine: fiul tău, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, negreşit, va deveni monah. Trebuie ca şi tu să-i urmezi fiului tău pe această cale, să te lepezi de lume şi de toate cele din lume şi să devii călugăriţă. Aceasta este voia lui Dumnezeu! Dacă tu te vei împotrivi voii lui Dumnezeu, iată care e porunca dată mie de Domnul Hristos, Dumnezeul nostru şi Făcătorul a toate: îţi voi trimite demoni, care vor aştepta să te prindă şi să-ţi chinuie sufletul şi trupul. Aşa se va întâmpla şi cu alţi părinţi, care trebuie să înveţe să nu-şi iubească copiii mai mult ca pe Dumnezeu». Când am auzit aceste cuvinte ale îngerului lui Dumnezeu, am exclamat: «Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, atunci nu voi mai fi îndurerată pentru fiul meu de azi înainte». Şi, în acel timp, diavolii au dispărut.
Îngerul Domnului, bucuros, s-a ridicat la cer.“ Părintele duhovnic şi cei apropiaţi, ascultând cu bucurie povestirea Irinei, învăţând multe lucruri de aici şi luând aminte, au plecat la casele lor. În scurt timp, evlavioasa mamă a tânărului călugăr a intrat într-o mănăstire de maici, a fost tunsă în monahism cu numele Iuliana şi după zece ani a adormit în pace. Odată cu părăsirea şcolii din Kiev, pentru viitorul conducător al monahismului rus a început perioada educaţiei monahiceşti, plină de mâhnire şi dezamăgire. Precum am spus deja, monahismul slăbise în duh în acele timpuri. Şi atunci erau însă mănăstiri care duceau o puternică viaţă de obşte, însă tânărului Petru Velicicovski Dumnezeu nu i-a îngăduit să meargă acolo. Dacă el ar fi izbutit să intre într-una din acele mănăstiri, s-ar fi dedicat cu totul, liniştit nevoinţei interioare. Traversând drumul vieţii pregătitoare în mănăstirile ruseşti dezorganizate, el însuşi a depăşit dezordinea şi a văzut ce trebuia făcut pentru refacerea vieţii monahale.
Trecând prin acestea, fără să vrea, a devenit capabil să uşureze drumul pentru ceilalţi. Aşa au fost vieţile celor pe care Dumnezeu i-a ales spre a fi conducătorii oamenilor pe calea mântuirii!
Ieşind din Kiev, Petru Velicicovski a ajuns peste Nipru, în mănăstirea Liubecesk, aproape de oraşul Liubeci. Îndrumătorul obştii, egumenul Nichifor l-a primit cu dragă inimă şi i-a dat o chilie, făcându-l chelar. Egumenul Nichifor îi îndruma pe fraţi cu blândeţe, dragoste, căldură şi smerenie. Dacă unul dintre fraţi greşea în ceva, el îl povăţuia cu înţelepciune, îi dădea canon şi acel frate devenea din nou un bun nevoitor. Nu e de mirare faptul că, datorită unui astfel de îndrumător, fraţii trăiau în pace şi linişte. Însă nu mult s-a mângâiat Petru cu o aşa viaţă de obşte. După trei luni bunul îndrumător a fost schimbat cu altul.
Acesta a fost egumenul învăţat Gherman Zagorovski, care a început să ocârmuiască mănăstirea în alt chip – ca un stăpân. Imediat au văzut fraţii în mod clar cu cine au de-a face, mulţi dintre ei, de frică, s-au răspândit pe la alte mănăstiri. Şi Petru Velicicovski a plecat. Ca îndemn pentru acest lucru i-a slujit următoarea întâmplare: odată noul egumen i-a poruncit lui Petru să-i pregătească pentru masă varză, însă nu i-a spus precis cum, iar Petru nu a îndrăznit să întrebe şi l-a rugat pe bucătarul egumenului să aleagă el cele necesare. Au pregătit apoi prânzul egumenului. Bucătarul însă, nu a pregătit ceea ce dorea egumenul. Aşezându-se la masă, egumenul l-a chemat pe Petru şi, pentru că era supărat din cauza neîndeplinirii poruncii sale, l-a lovit pe Petru peste obraz, îmbrâncindu-l în aşa fel încât acesta a căzut peste prag, apoi i-a strigat: „Treci afară, trântorule!“ Iar duhovnicului i s-a adus la cunoştinţă această faptă nesăbuită.
Aceste împrejurări au constituit îndemnul pentru plecarea lui Petru din obşte. Însă principala cauză a plecării a fost, desigur, alta. Petru nu a întâlnit aici acea îndrumare de stareţ experimentat, la care atât de mult s-a gândit şi pe care şi-a dorit-o cu ardoare. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, într-o noapte, Petru a părăsit această obşte care, în curând, a fost dezorganizată de către îndrumătorul nepriceput. A trecut Niprul şi s-a îndreptat spre Ucraina pentru a căuta o altă mânăstire. Astfel a ajuns la mânăstirea Sfântului Nicolae de pe malul râului Tiasmin. Aici era conducător tot Nichifor, de care Petru a ascultat înainte. Acesta l-a primit bucuros şi i-a dat ca ascultare să slujească la trapeză. Iar când a început postul Adormirii Maicii Domnului, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, egumenul l-a tuns pe Petru ca rasofor cu numele de Platon; pe atunci avea nouăsprezece ani. Călugărul începător se ostenea cu sârguinţă. Cu mare râvnă îşi îndeplinea ascultarea la trapeză, iar când era nevoie ajuta şi la bucătărie. Pravila sa de rugăciuni nu numai că o îndeplinea cu râvnă, ci se ruga şi în timpul nopţilor. Însă nici în această obşte nu i-a fost dat lui Platon să vieţuiască mult timp. În Ucraina a început prigonirea Ortodoxiei de către uniţii cu Roma. De acest lucru a fost atinsă şi obştea mănăstirii. Pentru că biserica a fost închisă mai mult de două luni, fraţii au început să se împrăştie care încotro. Câţiva au mers în Kiev şi tot acolo a mers şi Platon. În sinea lui exista deja gândul de a merge în Moldova, însă din cauza fricii de prigonitori nu a luat o hotărâre. În Kiev tânărul s-a stabilit la Lavra şi s-a ocupat de tipografie împreună cu ieromonahul Macarie. Aici el a învăţat să graveze icoane pe metal. Tot aici a primit şi vestea despre mama sa de la văduva fratelui său, Ioan. Vestea despre mama sa iubită, care l-a părăsit cu voia lui Dumnezeu, i-a mişcat inima şi l-a liniştit. Apoi s-a dedicat cu totul vieţii de călugăr. În setea de a face fapte, Platon adesea vizita peşterile Lavrei.
Cu lacrimi din dragoste şi înduioşare atingea moaştele făcătorilor de minuni din Pecerska, cu ardoare le cerea ajutor şi învăţături pentru lucrarea mântuirii. El ardea de dorinţa de a duce o viaţă pustnicească sub o îndrumare aleasă a unui stareţ, atât în viaţa cât şi în lupta duhovnicească. Pentru că nu a găsit acest lucru în Rusia, tânărul s-a gândit să îl caute aici. În scurt timp s-a întâlnit cu doi călugări experimentaţi. Aceşti călugări se întâlniseră ca să meargă în Moldo-Vlahia. Platon i-a rugat să îl ia şi pe el cu ei şi astfel a părăsit Kievul. Trecând prin Ucraina şi Moldova cei trei au ajuns în Valahia şi au sosit la obştea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aici Platon a găsit ceea ce căuta: nevoitori înflăcăraţi, după care atât a tânjit sufletul său şi de la care a învăţat foarte mult. Îndrumătorul acestei mânăstiri era ieromonahul Dimitrie, care i-a primit cu dragoste pe cei trei călugări. Schimnicul acestei obşti, ieroschimonahul Mihail, se afla în acel timp în Ucraina cu treburi mănăstireşti. Însă în scurt timp a sosit de la Schitul Poiana Mărului bătrânul schimonah Vasile. Acesta a trăit mult timp în Rusia în Munţii Mosin şi în alte pustiuri. Datorită râvnei sale în ascultarea faţă de Dumnezeu se asemăna foarte mult cu marii nevoitori. Schimonahul Vasile trecuse în Moldo-Vlahia împreună cu ucenicul său, ieromonahul Mihail. El se bucura aici de o mare popularitate, datorită experienţei sale duhovniceşti, cunoştinţelor şi înţelegerii scrierilor Sfinţilor Părinţi. Schimonahul Vasile a petrecut câteva zile în schitul Sfântului Nicolae şi nu puţin a vorbit spre folosul fraţilor. Platon a fost profund mişcat de cuvântările bătrânului înţelept şi, înduioşat, i-a mulţumit lui Dumnezeu din toată inima pentru că l-a învrednicit să vadă un aşa bărbat cucernic.
Schimonahul Vasile a îndreptat deosebită atenţie către Platon şi l-a chemat la schitul Poiana Mărului. Însă Platon se temea ca acolo să nu-l hirotonească preot şi de aceea a refuzat să meargă în acel schit. În scurt timp s-a întors din Ucraina şi stareţul Mihail, care a fost întâmpinat cu bucurie de toţi fraţii chiar de pe drum, înainte de a intra în mănăstire. Chilia părintelui Platon se afla nu departe de schit, lângă apă, iar biserica schitului o putea vedea din chilie. Despre râvna cu care îşi lucra mântuirea în acest timp părintele Platon şi despre profunzimea cu care se dedica împlinirii pravilei vieţii călugăreşti ne grăieşte următoarea întâmplare: într-o zi de duminică, părintele Platon nu a auzit chemarea la utrenie şi a pierdut începutul ei. Când s-a trezit şi a mers la biserică, utrenia era în desfăşurare, se citise evanghelia, începuseră rugăciunile. Platon s-a ruşinat pentru că a întârziat, s-a întors şi s-a aşezat sub un copac începând cu durere să îşi plângă abaterea. S-a terminat liturghia şi călugării s-au adunat la trapeză, însă Platon nu era printre ei. Schimnicul Mihail, care îl iubea pe tânăr, a observat absenţa sa, i-a rugat pe călugări să aştepte şi l-a trimis pe ucenicul său, Atanasie, scriitor de cărţi duhovniceşti, să-l caute pe Platon. Cu greu l-a găsit Atanasie pe părintele Platon şi l-a convins să intre în schit unde toţi îl aşteptau. Când părintele Platon a revenit în schit şi i-a văzut pe stareţ şi pe ceilalţi stând la masă, s-a tulburat şi mai mult şi, căzând la pământ, le-a cerut iertare cu lacrimi fierbinţi. Schimnicul, egumenul şi fraţii l-au ridicat de la pământ şi, mângâindu-l, l-au întrebat despre cauza acestei mari dureri.
Părintele Platon nu putea să vorbească din cauza lacrimilor. Când părintele Atanasie a lămurit pricina lacrimilor tânărului, toată obştea a răsuflat uşurată şi s-a liniştit. Consolându-l şi luându-l cu ei în trapeză, au început cu toţii să mănânce, însă părintele Platon nu putea să guste nimic şi abia după masă a mâncat puţin. Iar în timp ce el se afla în trapeză, schimnicul discuta cu ucenicii şi îi îndemna la rugăciune ca să dobândească şi ei asemenea dor înfocat după Dumnezeu, precum avea tânărul Platon. După aceasta schimnicul l-a iubit şi mai mult pe tânăr. Iar acesta stătea lângă picioarele lui şi asculta cu mintea şi cu inima cuvântările minunatului schimnic. După un oarecare timp, la schimnicul Mihail a sosit în vizită schimnicul Onufrie din schitul Cârcul, un om al vieţii duhovniceşti. După dorinţa schimnicului Mihail el a discutat cu toţi fraţii despre mântuire şi în timpul discuţiei a făcut referire la schitul său. El a vorbit despre minunăţiile aşezământului şi despre frumuseţea singurătăţii. Cuvintele schimnicului au deşteptat în părintele Platon dorinţa de a vieţui acolo. Schimnicul Mihail cu dragă inimă i-a dat voie ucenicului să plece. Acesta, mulţumindu-i adânc învăţătorului său şi părintelui stareţ, a luat binecuvântarea lor şi s-a îndreptat împreună cu părintele Onufrie către schitul Cârcul.
Trei zile au mers părintele Onufrie şi părintele Platon prin păduri întinse, câmpuri minunate şi munţi înalţi până au ajuns la schit unde, stareţul, ieromonahul Teodosie, l-a primit pe Platon cu multă dragoste. În următoarele zile stareţul i-a dat părintelui Platon o chilie, iar el a început să vieţuiască în singurătate desăvârşită. Acest schit era pustnicesc. Aici, după regula sfântă, fraţii se adunau numai în zilele de duminică şi sărbătoare. Împreună săvârşeau pravila rugăciunilor de dimineaţă, ascultau liturghia dumnezeiască şi tot împreună luau masa. După masă, până la vecernie, îşi petreceau timpul în convorbiri duhovniceşti. Îşi împărtăşeau necazurile şi experienţele, se rugau unul pentru celălalt, iar după vecernie se răspândeau din nou la chiliile lor pentru a vieţui în singurătate şi în linişte deplină. Părintele Platon a trăit aici în chip cuvios. Singur în chilie se dedica rugăciunilor, citirii cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, era atent la sine şi îşi concentra puterile sufleteşti. Îşi simţea neputinţele şi îşi amintea de Înfricoşătoarea Judecată şi de chinurile veşnice pregătite păcătoşilor. Vărsa lacrimi de pocăinţă şi trăia împăcat în sufletul său.
În ceasurile de odihnă se ocupa cu lucrul mâinilor, confecţionând linguri de lemn. Schimnicul Onufrie trăia pe vârful muntelui, la un ceas de mers de la schit. Din munte până la chilia pustnicului se deschideau într-o minunată privelişte împrejurimile, dealurile şi văile cu păduri bogate, iar la poalele muntelui curgea un izvor de apă limpede. Schimnicul trăia în rugăciune, lectură, psalmodiere şi lucrul mâinilor. Acelora care veneau la el pentru sfat, schimnicul le era un povăţuitor adevărat. El îi învăţa cu multă răbdare, vorbindu-le despre patimile sufleteşti şi trupeşti, despre lupta neobosită a gândurilor cu diavolii, despre atacurile lor neînţelese de la care nu exista izbăvire decât în Hristos Mântuitorul. Către acest schimnic se îndrepta şi părintele Platon care trăia la schitul Cârcul ca să primească sfaturi şi învăţături. Cu evlavie primea sfaturile schimnicului şi se dedica rugăciunii cu mai multă ardoare, adesea rugându-se întins pe pământ şi cu lacrimi.
Trei ani a vieţuit părintele Platon în schiturile moldoveneşti; aici el a vizitat pe toţi călugării îmbunătăţiţi. De la fiecare în parte şi, în acelaşi timp, de la toţi laolaltă, din ordinea vieţii lor de obşte a luat pentru sine multe pilde mântuitoare, împlinind el însuşi toate nevoinţele ascetice. A ajuns la o aşa măsură, încât marii schimnici Vasile, Mihail şi Onufrie l-au numit „schimnicul cel tânăr“. Pe atunci, părintele Platon avea 24 de ani. Întreaga lui fiinţă era plină de dragostea lui Dumnezeu care începuse să licărească în el încă din copilărie prin citirea cărţilor sfinte. În scurt timp, părintele Platon a hotărât să meargă la Muntele Athos, deoarece a auzit că schimnicii au de gând să-l oblige să se hirotonească. El s-a speriat de acest lucru pentru că, din smerenie, se considera nevrednic.
Schimnicii Vasile, Mihail şi Onufrie nu au vrut să se despartă de el cu nici un chip şi l-au înduplecat să rămână cu ei. Le era foarte greu să se lipsească de un astfel de nevoitor. În cele din urmă, văzând dorinţa lui puternică şi recunoscând în aceasta voia lui Dumnezeu, cei trei schimnici – învăţători s-au rugat cu râvnă şi i-au dat părintelui Platon binecuvântare pentru drum. Acesta şi-a găsit un tovarăş de drum, pe ieromonahul Trifon şi, după multe şi grele încercări, au ajuns la Sfântul Munte. Platon s-a nevoit la Athos precum făcuse şi în mănăstirile ruseşti. Se afla acum pe piscul nevoinţelor şi putea cunoaşte diferite reguli de vieţuire, ceea ce nu aflase în schiturile moldoveneşti. Însă şi Athosul trecea printr-o perioadă de declin, iar părintele Platon nu a reuşit imediat să atingă tezaurul către care tânjea – scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi. Când Platon şi Trifon au pătruns în Sfântul Munte, înainte de toate au intrat în Lavra cuviosului Atanasie, unde s-au şi odihnit. Apoi au mers către călugării slavi, care vieţuiau în mănăstirea Pantocrator. Aici ieromonahul Trifon a răcit, s-a îmbolnăvit greu şi după patru zile a murit.
Părintele Platon s-a stabilit într-o chilie care se numea Coparis. Vizitându-i pe călugări, şi-a căutat un părinte duhovnic îndrumător, însă nu a găsit şi a trăit în singurătate, ducându-şi viaţa în nevoinţe şi mai mari decât în Valahia. Foarte greu era războiul său cu diavolii şi, în mod deosebit, cu tristeţea sufletului. Ţinea post aspru şi mânca seara hrană uscată cu apă, dar numai în afara sărbătorilor, zilelor de duminică şi sâmbătă. Nevoinţa lui era aşa de mare, încât nu avea nici cămaşă; avea numai sutană, toată numai petice. Uşile chiliei sale niciodată nu se închideau şi nimic nu avea la el în afară de icoane şi cărţi, pe care cu greu le-a găsit şi pe care le-a luat de la călugării bulgari. Pe acestea el le studia şi le citea cu o deosebită atenţie. Cu ele şi-a început reînnoirea vieţii duhovniceşti. Aşa a trăit părintele Platon trei ani şi jumătate. În acel timp a vizitat Sfântul Munte schimnicul Vasile, învăţătorul lui Platon, care l-a şi călugărit şi l-a numit Paisie. Avea atunci 28 de ani. Schimnicul a discutat mult cu Paisie şi i-a explicat învăţătura vechilor asceţi despre cele trei tipuri de viaţă monahală. După ce a stat câtva timp la Athos, părintele Vasile s-a întors la obştea sa din Valahia. La trei luni după plecarea lui a sosit din Valahia la Sfântul Munte tânărul călugăr moldovean, Visarion. El a vizitat părinţii atoniţi şi şi-a căutat un îndrumător, dar nu a găsit. Visarion a ajuns la cuviosul Paisie şi i-a destăinuit acestuia mâhnirea inimii sale. Şi l-a rugat să îl ia la el în ucenicie. Cei doi au discutat mult, iar cuviosul Paisie a refuzat de multe ori.
Trei zile l-a rugat Visarion cu lacrimi. Văzând o asemenea sârguinţă, cuviosul Paisie n-a mai rezistat şi l-a primit la el în tovărăşie, însă nu ca ucenic, ci ca frate. Şi au început să vieţuiască împreună, iar ca învăţători aveau cărţile Sfinţilor Părinţi. Plăcută era această viaţă în comun a lor. Se nevoiau serios spre mântuire, ajutându-se şi înţelegându-se unul pe celălalt. Însă nu mult timp s-au bucurat nevoitorii de liniştea lor deplină. Au petrecut împreună patru ani. Pentru că în Sfântul Munte s-a răspândit vestea despre cei doi nevoitori, la cuviosul Paisie au început să sosească mulţi călugări râvnitori şi să-l roage să-i primească la el în ucenicie. Cuviosul Paisie i-a refuzat patru ani întregi, însă după aceea i-a îngăduit lângă sine.
Rugătorii erau atât de sârguincioşi, încât tot timpul cereau să fie primiţi în ucenicie, iar părintele Visarion, călugăr inimos, a început să insiste pentru ei la cuviosul Paisie. Atunci acesta a primit treptat opt ucenici în tovărăşie şi i-a instalat în două chilii. Curând aceste două chilii au devenit neîncăpătoare şi stareţul a dobândit chilia Sfântului Constantin de lângă biserică. Cu cei opt fraţi moldoveni s-au unit încă patru călugări ruşi. În biserică au început să facă slujbă şi în limba slavă şi în limba română. Având nevoie de preoţi, întreaga obşte a început să îl roage pe stareţ să primească cinul preoţesc. Însă el nu a vrut nici măcar să audă. Fraţii au continuat şi au insistat, spunându-i că el, ca stareţ al lor, trebuie să fie şi duhovnic. I-au explicat şi faptul că, dacă el nu este de acord cu ei, neavând duhovnic priceput, se pot prăpădi şi atunci vina va fi a lui. Călugării mai în vârstă şi mai experimentaţi din Sfântul Munte l-au convins să primească cinul preoţesc pentru folosul fraţilor. Cu lacrimi a acceptat stareţul să le îndeplinească dorinţele şi a fost hirotonit ieromonah şi a devenit duhovnicul fraţilor.
Mare a fost bucuria în grădina lui duhovniceasă! Chilia Sfântului Constantin a devenit neîncăpătoare şi cuviosul Paisie a cumpărat pentru mănăstirea Pantocrator vechea chilie a Sfântului Prooroc Ilie şi a refăcut schitul Sfântului Ilie. Călugării au construit aici biserică, trapeză, brutărie, arhondaric şi şaisprezece chilii. Stareţul şi-a propus ca obştea să nu se mărească şi să nu aibă mai mult de cincizeci de oameni, de aceea a construit doar şaisprezece chilii, una la câte trei. Spre slava lui Dumnezeu, călugării s-au adunat cu bucurie în noul lor aşezământ. Viaţa lor curgea armonios, însă greutăţile stareţului s-au înmulţit şi mai mult. Mulţi dintre fraţii de la Sfântul Munte şi chiar nou veniţi, văzând o asemenea viaţă cuvioasă în obştea lui Paisie, cu insistenţă l-au rugat pe stareţ să-i primească şi pe ei în aşezământul său. Stareţul a fost nevoit să-i primească. Chilii pentru aceşti ucenici nu existau, însă ei şi-au făcut chiliuţe în zidul de piatră de sub primele chilii, pentru câte doi sau trei. Se nevoiau împreună. Stareţul, ziua făcea linguri, iar noaptea, pentru că nu dormea mai mult de trei ore, traducea cărţile Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba slavă şi corecta textele ruseşti vechi. De la unul dintre fraţii săi, Macarie, el a învăţat nu numai limba neogreacă vorbită, ci şi limba greacă veche a cărţilor.
În afară de obştea schitului, mulţi călugări ai altor mănăstiri de la muntele Athos erau fiii duhovniceşti ai cuviosului. Chiar şi Prea Fericitul Patriarh Serafim, care trăia în mănăstirea Pantocrator, adesea îl vizita pe stareţ pentru sfaturi duhovniceşti, venind când pe jos, când pe măgăruş. Nu o dată Patriarhul şi cei mai bătrâni călugări din mănăstirea Pantocrator l-au invitat pe stareţ să slujească dumnezeiasca Liturghie şi când acesta slujea erau mişcaţi duhovniceşte. Stareţul slujea întotdeauna cu adâncă smerenie, evlavie şi lacrimi. Slujirea lui atât de mult îi înduioşa pe toţi încât o parte din călugări, datorită abundenţei de sentimente şi lacrimi, nu puteau să stea până la sfârşitul slujbei şi ieşeau din biserică mai devreme ca să se liniştească. Plângeau aproape toţi; plângea stareţul şi patriarhul din preaplinul inimii rostea: „Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!“. Pe Sfântul Munte s-a răspândit mult faima stareţului Paisie; ea atrăgea dragostea multora pentru el, dar şi invidia unora. În acel timp se afla la sfântul munte un monah moldovean de vârstă înaintată, Atanasie. El îl invidia pe cuviosul Paisie şi a început să-l clevetească, însă nu a reuşit să-l învinuiască de erezie şi a hulit rugăciunea minţii (a lui Iisus), pe care o răspândea stareţul. El i-a adus învinuiri şi, plin de răutate, nu a mai rezistat şi i-a scris stareţului o scrisoare. În această scrisoare, care începea pe un ton cuvios de sfat prietenesc, el şi-a revărsat toată răutatea.
Cuviosul Paisie, primind scrisoarea, a citit-o duhovnicului său. Apoi, împreună cu el, a mers la stareţii nevoitori atoniţi, care au văzut acesta scrisoare şi s-au mâhnit din cauza conţinutului ei. Datorită îndemnului tuturor stareţilor, cuviosul Paisie i-a scris lui Atanasie moldoveanul un răspuns în paisprezece capitole, unde a dezminţit toate învinuirile. După ce a primit acest răspuns şi l-a citit Atanasie şi-a dat seama de greşeala sa şi a regretat adânc fapta lui şi l-a rugat pe Paisie să-l ierte. Acesta l-a primit pe Atanasie cu dragoste şi bucurie şi mai târziu, după o discuţie duhovnicească cu stareţul, Atanasie s-a înapoiat împăcat. Obştea cuviosului s-a înmulţit tot mai mult şi aşezământul a devenit neîncăpător. După sfatul călugărilor atoniţi, Paisie a mutat jumătate din fraţi în mănăstirea părăsită a lui Simon Petru, însă turcii l-au forţat să plece de acolo. Ei au luat de la el şapte sute de lei ca plată pentru această mănăstire şi au mai vrut să ia, de aceea stareţul a trăit aici numai trei luni. Acest eveniment a constituit îndemnul care i-a determinat pe cuviosul Paisie şi ucenicii săi să părăsească Sfântul Munte şi să meargă în Moldo-Vlahia. Aflând despre această intenţie a stareţului, călugării atoniţi l-au rugat adânc să nu îi părăsească. Însă când au văzut greutăţile pe care le-a îndurat obştea lui Paisie, nu au putut să nu fie de acord cu argumentele stareţului şi, luându-şi rămas bun cu lacrimi în ochi, s-au despărţit în pace de el şi de ucenicii lui. Greu i-a fost şi stareţului să părăsească Sfântul Munte Athos, mai ales pe prietenul său, fericitul patriarh Serafim. Sfinţitul părinte, cu lacrimi, i-a dat prietenului său binecuvântare şi cu adâncă tristeţe s-a înapoiat la chilia sa.
Multe îl legau pe părintele Paisie de Athos – nu numai ataşamentul faţă de locuri, dar şi prietenia duhovnicească pe care o purta multor cuvioşi, plus acele nevoinţe pe care le-a început. Odată cu primirea părintelui Visarion, pentru cuviosul Paisie a început perioada slujirii monahale adevărate şi avea intenţia de a reînnoi totul. Această perioadă, de la venirea părintelui Visarion şi până la plecarea din Athos, a fost, de fapt, perioada alcătuirii primei obşti de călugări. Iar perioada vieţuirii în Moldo-Vlahia a fost cea în care stareţul vedea cu proprii săi ochi deschizându-se în toată splendoarea ei experienţa lui duhovnicească. Şi mai vedea cum lumina lavrei de la Neamţ a început să strălucească în toată Rusia.
Faptul că stareţul s-a mutat în Moldova şi nu în Rusia se explică uşor. Cuviosul Paisie iubea profund Rusia şi deseori se semna „născut în Poltava“, dar ca să treacă în Rusia ar fi însemnat pentru el să piardă tot ce a dobândit. Pe atunci, vremurile în Rusia erau sumbre (conflictul între Ecaterina I şi Ecaterina a II-a). Despre cum s-au reflectat în mănăstiri ne vorbesc prin vieţile lor primii ocârmuitori ai Sarovului, Ioan şi Efrem. Domnia Ecaterinei a II-a a fost marcată de distrugerea unor mănăstirilor de către stat, dăunând astfel multor mănăstiri adevărate. Moldova, însă, era liberă din punct de vedere al presiunii statului privind ruinarea şi închiderea mănăstirilor. Iar acele nenorociri prin care a trecut aici cuviosul Paisie nici nu se puteau compara cu cele care l-ar fi întâmpinat în Rusia. De aceea el, fiind înţelept, a ales un loc în afara Rusiei. Minunat a fost faptul că nici mitropoliţii Platon şi Gavriil, nici alţi ierarhi din acea perioadă, care îi arătau stareţului dragoste, nu l-au chemat în Rusia.
Aşadar călugării au umplut două corăbii şi au plecat. Numărul fraţilor în obştea lui Paisie crescuse în ultimul timp până la şaizeci şi patru. Într-o corabie a intrat stareţul Paisie împreună cu ucenicii ruşi, iar în cealaltă s-au aşezat călugării moldoveni împreună cu părintele Visarion. Monahii au navigat cu bine în călătoria lor de la Sfântul Munte la Ţarigrad şi de la Ţarigrad la Galaţi, unde au ieşit pe uscat. În Valahia au trăit pentru o vreme în schitul Vărzăreşti.
La Iaşi stareţul a primit binecuvântare de la mitropolitul Gavriil şi a fost primit cu dragoste de către voievodul Grigorie Calimachi. Mitropolitul le-a dat stareţului şi ucenicilor săi mănăstirea Dragomirna cu biserica având ca hram Pogorârea Sfântului Duh, iar voievodul cărturar a scutit mănăstirea şi proprietăţile ei de dările către domnie.
Mitropolitul i-a scris episcopului Rădăuţilor, în administrarea căruia se afla obştea şi l-a rugat să cerceteze cât mai des obştea cuviosului Paisie cu dragoste şi cu stima cuvenită. Văzând o aşa primire, cuviosul Paisie i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru căile Sale de nepătruns şi pentru că i-a umplut sufletul de pace, aplecându-Se cu iubire şi milostivire asupra lui, păcătosului.
Când stareţul şi-a instalat obştea, a venit în vizită de la Poiana Mărului ieromonahul Alexie. Acest lucru l-a umplut de încântare pe stareţ. Părintele Alexie fusese prieten cu Paisie încă de la şcoala din Kiev şi ucenicul aceluiaşi stareţ Vasile. După dorinţa cuviosului Paisie, părintele Alexie l-a îmbrăcat pe acesta în schimă, lăsându-i acelaşi nume. După Paşti, Alexie, fiind însoţit de stareţ şi de toţi fraţii, s-a întors în obştea sa, unde a devenit stareţ (după Vasile şi Teodosie). Acolo stareţul Paisie a început să organizeze obştea. A instaurat şi aici o puternică viaţă de obşte, dând el însuşi exemplu celorlalţi fraţi. Trapeza obştii, încălţămintea şi veşmintele date de stareţ, ascultarea la muncile comune, tăcerea, rugăciunea lui Iisus rostită în chilii, citirea scrierilor asceţilor şi mărturisirea zilnică a gândurilor – iată care erau fundamentele pe care s-a dezvoltat şi a curs viaţa obştii părintelui Paisie.
Stareţul era foarte atent la tot şi mai mult decât orice se îngrijea de liniştea obştii; de aceea, celor care se certau, până nu se împăcau, nu le îngăduia nici chiar să păşească peste pragul bisericii şi nici să citească rugăciuni. La ascultări în afara obştii stareţul îi numea numai pe aceia care nu dădeau frâu liber ispitei. Într-un asemenea concurs de împrejurări, în care, datorită câştigului exterior era inevitabilă încălcarea unui vot monahal, stareţul sacrifica câştigul tocmai pentru ca să fie respectate poruncile. Pe fraţii bolnavi cuviosul îi încredinţa în mod deosebit în grija fratelui Gonorie – un om care cunoştea medicina şi care era luminat la minte şi milos. Lui i se acorda o aşa mare încredere, încât putea să ia din chilia stareţului atâţia bani câţi erau necesari pentru treburi. Părintele Gonorie a trăit la cuviosul Paisie doar un singur an.
Stareţul, în tot timpul care îi rămânea în afara rugăciunilor şi ascultării în obşte făcea traduceri din scrierile greceşti ale sfinţilor asceţi din vechime, cu ajutorul părintelui Macarie, al părintelui Ilarion şi al altor câţiva călugări. Începând încă din postul Crăciunului şi până în săptămâna lui Lazăr, în afara zilelor de duminică şi sărbători, stareţul citea în fiecare seară la trapeză învăţături din traducerile făcute de el din operele sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Scărarul, ale Avvei Dorotei, ale Sfântului Teodor Studitul, ale Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale altora. Într-o zi citirea se făcea în ruseşte, iar în altă zi în româneşte. Când se citea în ruseşte, se făcea şi pavecerniţa tot în ruseşte.
Textele pe care le citea stareţul erau însoţite de tâlcuiri. Tuturor fraţilor, care veneau la el pentru sfaturi şi mângâieri în necazuri, stareţul le dădea poveţe de folos cu dragoste. Tot cu dragoste îi lămurea şi pe cei care erau vinovaţi. Cuviosul Paisie era aspru numai cu cei răuvoitori şi chiar şi cu aceia numai până ce apăreau primele semne ale căinţei. Numai pentru că el însuşi era fără patimi, simţea milă pentru fiecare, iar uşile chiliei sale erau deschise de dimineaţă până la ora nouă seara. Viaţa călugărilor curgea în pace. Mulţi dintre ei au atins treapta înaltă a perfecţiunii. Curgerea liniştită a vieţii lor a fost tulburată de o adâncă întristare: moartea prietenului său duhovnicesc, părintele Visarion. Jelind adânc această despărţire, stareţul a stabilit pentru prietenul său o zi anuală de pomenire pentru a-i păstra amintirea în mijlocul obştii.
După războiul ruso-turc, când o parte din teritoriul Moldovei a fost cedată Austriei, stareţul, din cauza uneltirilor provocate de catolici a fost nevoit să părăsească Dragomirna. A primit de la ocârmuitorul Mănăstirii Secu invitaţia de a se stabili în obştea acestuia. Domnitorul moldovean Grigore Ghica şi mitropolitul i-au permis cu dragă inimă stareţului şi obştii sale să se stabilească la Secu. În acea vreme numărul tuturor ucenicilor stareţului ajunsese la trei sute cincizeci. Părintele Paisie, după ce s-a rugat cu lacrimi în biserică, a părăsit mănăstirea care îi era atât de dragă şi a plecat la Secu. Mănăstirea Secu se afla într-un defileu îngust, cu un izvor care din cauza ploii adesea se revărsa cu putere.
Calea de acces în mănăstire nu era prea uşoară, însă aşezământul era foarte potrivit pentru fraţi. Cu toate acestea, în scurt timp s-a adeverit că Secu este neîncăpătoare pentru o asemenea obşte şi stareţul s-a hotărât să-l roage pe prinţul Constantin Morzzi să-i dea o altă mănăstire. Prinţul a fost bucuros să-l poată servi pe respectabilul stareţ şi i-a trimis un om învăţat care să-l ajute pe stareţ să se stabilească la mănăstirea Neamţ. Obştea de la Neamţ, aflând despre intenţia prinţului a mers la stareţ şi l-a rugat să nu o deranjeze. Stareţul însuşi se cam temea să se mute acolo, deoarece n-ar fi vrut să încalce rânduiala vieţii de obşte realizate de el oarecum diferită de viaţa obştii monahale din mănăstirea Neamţ. I-a scris prinţului o scrisoare în care l-a rugat să-şi schimbe hotărârea de a-l trimite la Neamţ. Această scrisoare a trimis-o prin duhovnicul călugărilor moldoveni din obştea sa, Irinarh, care cunoştea limba greacă. Împreună cu acesta a mai trimis un alt frate. Mesagerii i-au dus prinţului scrisoarea şi i-au tâlcuit-o literal. Însă prinţul a întărit în continuare prima sa dispoziţie; i-a scris stareţului o nouă scrisoare, pe care a întărit-o cu semnătura sa şi cu ştampila şi la care a adăugat următoarele cuvinte: „Să faci ascultare şi să mergi la Neamţ fără să te împotriveşti“.
După ce a primit răspunsul prinţului, stareţul, din cauza tânguirii s-a îmbolnăvit. Fraţii mai în vârstă s-au adunat în jurul său şi prin voinţă comună s-a hotărât ca voia prinţului să fie îndeplinită. La obştea Neamţului s-a trimis o scrisoare princiară, iar în seara prohodului Adormirii Maicii Domnului, în anul 1779, părintele Paisie a ajuns la Neamţ, care se afla la două ore de drum de mănăstirea Secu. La Secu el a lăsat o parte din fraţi sub îndrumarea duhovnicului Ilarion. Stareţul era destul de bătrân şi vlăguit şi a mers într-o teleguţă uşoară, iar fraţii pe lângă el, înconjurându-l. În biserică, cuviosul Paisie a fost întâmpinat cu cântarea „Cuvine-se cu adevărat“, şi rugându-se cu lacrimi, s-a apropiat de icoana făcătoare de minuni a Preacuratei, rugând-o pe Maica Domnului să-l păzească şi să-l ajute. În ziua Adormirii Maicii Domnului, după liturghie, stareţul i-a primit la el pe începătorii vechii obşti de la Neamţ şi i-a liniştit cu făgăduinţa că îi va respecta până la moarte. El primea tot ceea ce i se oferea în mănăstire, însă nu avea nevoie de multe lucruri. Schimnicii, de obicei, erau împăcaţi în sine şi au trăit în mănăstire amintindu-şi până la moarte de părintele Paisie. După ce primeau marea schimă, îşi încheiau viaţa în chip cuvios. O parte din obştea Neamţului a plecat din mănăstire, însă cea mai mare parte a rămas şi în scurt timp s-a unit desăvârşit cu noii veniţi.
Stareţul a descris totul prinţului, care îi era foarte apropiat şi care a promis mănăstirii ajutorul său permanent. Prin mijloacele materiale acordate de prinţ, cuviosul Paisie a organizat întreaga mănăstire şi a construit special un corp de chilii pentru călugării din alte mănăstiri, care vizitau temporar mănăstirea Neamţ.
Faţă de cei bolnavi stareţul avea o grijă deosebită. Părintele Gonorie a administrat spitalul, în care a acordat o atenţie deosebită curăţeniei mediului şi mai ales bolnavilor. Datorită acestui spital cu chilii pentru bolnavi, încet, încet s-a construit şi un arhondaric unde poposeau călugări străini şi mireni, handicapaţi fizic şi psihic, iar câţiva dintre ei au şi murit aici. Iar celor săraci le dădeau pentru drum hrană, încălţăminte şi îmbrăcăminte. Numărul fraţilor de la Neamţ a crescut până la patru sute în timp ce la Secu erau în jur de o sută. Stareţul singur administra mănăstirile din jur şi schiturile care s-au înfiinţat pe lângă acestea. La Secu el mergea o dată pe an pentru nouă zile. Aici slujea în biserică la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul şi cu cei care îi cereau sfatul vorbea în duhul dragostei. Chiar şi celor bolnavi le trimitea cuvinte de folos prin ucenicul său, părintele Dositei, care era pentru ei un duhovnic sârguincios şi mângâietor.
Cuviosul Paisie a trimis câţiva fraţi de la Neamţ la Secu, iar de la Secu a adus câţiva la Neamţ. Această legătură strânsă şi ocârmuire desăvârşită a stareţului privind întreaga obşte nu au putut fi întrerupte. Însăşi personalitatea stareţului îi influenţa puternic pe toţi şi prin prezenţa lui îi îndemna la fapte. El era plin de darurile binecuvântate ale Sfântului Duh: înţelepciunea şi ştiinţa, povăţuirea şi întărirea, ocârmuirea şi evlavia. Astfel era împodobit duhul stareţului lui Dumnezeu. Fiind plin de o mare dragoste pentru cei apropiaţi, era cât se poate de liniştit şi paşnic, blând, îndelung răbdător şi curat ca un copil.
Felul smerit al părintelui Paisie răspândea înţelepciune adevărată şi chiar faţa stareţului strălucea de slava cerească. Privirii sale curate i se descopereau taine. El a văzut dinainte moartea voievodului binefăcător Grigore Ghica. Adesea a văzut în vis o sabie agăţată de un fir de păr deasupra capului voievodului; în scurt timp acesta a fost torturat şi omorât de sultanul turc.
Pe doi călugări nepăsători stareţul i-a rugat cu lacrimi să-şi îndrepte vieţile, însă aceştia nu l-au ascultat. Iată că, nu după mult timp, unul s-a înecat, iar celălalt a murit pe drum. Datorită rugăciunilor sale fierbinţi, în acel timp, s-au săvârşit multe minuni la icoana Maicii Domnului. Întreaga viaţă a stareţului a fost închinată slujirii monahale. Încă de la intrarea în mănăstire şi până când l-a primit în obştea sa pe părintele Visarion, stareţul a mers pe un drum plin de experienţe în viaţa monahală; iar în timpul care a urmat şi până la sfârşitul vieţii sale a slujit monahismului ca un stareţ priceput. Marele său merit a constat în faptul că, prin propriul exemplu şi prin exemplul obştii sale a reinstaurat acele principii vechi de viaţă monahală, pe baza cărora monahismul a înflorit, însă datorită ignoranţei decăzuseră din ce în ce mai mult. Aceste principii sunt: rugăciunea lui Iisus şi întreg canonul de rugăciuni, învăţăturile duhovniceşti ale părinţilor asceţi, viaţa de obşte, îndrumarea de către stareţ a începătorilor, mărturisirea gândurilor. Pe aceste temelii a şi fost organizată obştea părintelui Paisie care avea câteva sute de oameni. Prin exemplul său personal şi ocârmuind de-a lungul multor ani această obşte, stareţul a ştiut să educe mulţimea călugărilor care şi-au însuşit profund duhul lui, iar după moartea lui au devenit restauratorii monahismului în întreaga Rusie.
Pomenind aceste fapte, nicidecum nu se epuizează marele merit al stareţului. El a săvârşit şi o altă faptă vrednică de pomenire: a alcătuit literatura operelor asceţilor în limba rusă, ceea ce constituie adevăratul izvor al trăirii monahale ruse. E adevărat că şi până la Paisie au fost traduse câteva opere mistice ale vechilor părinţi, dar aceste traduceri se găseau rar; apăreau ocazional şi, mai ales, erau neglijate în viaţa practică. Părintele Paisie a dedicat multă muncă, putere, sănătate, timp şi cheltuială acestor traduceri. De asemenea a învăţat limba greacă veche. Cât a trăit la Sfântul Munte a fost ocupat în mod special cu strângerea de manuscrise, iar în Moldova a început să traducă şi să aplice în viaţă învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Din traducerile stareţului s-au alcătuit cărţi de căpătâi pentru fiecare călugăr: „Dobroliubovi“ („Filocalia“), „Scara“ şi „Învăţăturile cuviosului Isaac Sirul“. Prin traducerile sale şi prin punerea în practică a învăţăturilor asceţilor, stareţul a reînnoit monahismul rus. Până la sfârşitul vieţii a tradus cărţile Sfinţilor Părinţi şi a călăuzit personal viaţa monahilor. Când ajungea la capătul puterilor, lucra stând pe pat, fiind înconjurat cu totul de cărţi, iar în timpul nopţii scria şi tot scria la lumina lumânării, fără să observe că, încetul cu încetul, se iveau zorile. Cu câteva zile înainte de moarte a recitit totul şi a corectat traducerile. Deşi era îndrumătorul monahilor, cuviosul Paisie, atunci când putea, slujea şi mirenilor. Hramul bisericii Lavrei Neamţului era Înălţarea Domnului. La acest praznic se organizau pelerinaje nu numai din Moldova şi Valahia, ci şi de pe tărâmul rusesc. Iar stareţul îi primea pe toţi credincioşii cu bunăvoinţă şi amabilitate; le mulţumea pentru osteneala depusă ca să viziteze mănăstirea şi fiecăruia îi slujea cu ospitalitate şi bucurie sufletească. În acele patru zile uşile chiliei sale erau deschise şi ziua şi noaptea.
Faima stareţului printre oamenii de rând a atras la mănăstire sute de credincioşi. Însă cu această reputaţie de sfânt, Paisie nu numai că nu se îngâmfa, ci, dimpotrivă, se smerea.
În timpul vieţii, stareţul s-a bucurat de o mare popularitate în Rusia Ortodoxă, atât printre categoriile cele mai înalte ale societăţii, cât şi în mijlocul oamenilor de rând. Mitropolitul Gavriil din Petersburg se afla în corespondenţă cu el şi a publicat „Dobrotoliubovi“. Arhiepiscopul Ambrozie Ecaterinoslavski, ocârmuitorul mitropoliei valahe, când a fost cu prinţul Potemkin la Iaşi, a poposit special patru zile la Lavra Neamţ, unde şi-a petrecut timpul în convorbiri cu stareţul, pe care l-a învrednicit cu rangul de arhimandrit spre slujirea mănăstirii sale (în anul 1790).
După ce şi-a îndeplinit marea sa misiune şi a ajuns la adânci bătrâneţi, stareţul s-a apropiat de sfârşitul său, însă înainte a zăcut bolnav patru zile. În ziua de duminică şi-a adunat puterile şi a mers la Dumnezeiasca Liturghie, unde s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Devotaţii săi ucenici, Gonorie şi Martirie, l-au îngrijit şi, înainte de a muri, stareţul i-a chemat la sine pe duhovnicii obştii: pe rusul Sofronie şi pe moldoveanul Silvestru; le-a dat ultima binecuvântare şi, primind încă o dată Sfintele lui Hristos Taine, a adormit în pace în ziua de 15 noiembrie a anului 1794. Fiind jelit pretutindeni, stareţul Paisie a fost înmormântat în mănăstirea Neamţului, iar mormântul lui a devenit sfânt loc de pelerinaj pentru toţi creştinii ortodocşi.

Paroh
Pr. Dr. Iosif-Cristian Radulescu
Tel: 0174-5273502
Email: pr_iosifcristian@yahoo.com
Adresa: Degerstr. 27, 40235 Düsseldorf
 facebook.com/parohiaortodoxa.dusseldorf
 iosifcristian.blogspot.de

Consiliul Parohial
Pr. Dr. Iosif-Cristian Radulescu – presedinte
Ierom. Siluan Carstea - vicepresedinte
Dan Lazar Ivan – vicepresedinte
Diacon Ovidiu Marius Cioara - consilier
Adrian Bagu – consilier
Dr. Laurentiu Benga – consilier
Dr. Laurentiu Broscaru – consilier
Gheorghe Rusu – consilier
Sergiu Voicu – consilier
Dr. Horatiu Coman – consilier

Cont Bancar
Rumänisch-Orthodoxe Kirchengem Heilige Dreifaltigkeit
Bank: Stadtsparkasse Düsseldorf
IBAN: DE82 3005 0110 1006 2533 61
BIC: DUSSDEDDXXX