Despre tăcere - Sfântul Isaac Sirul

sf isaac sirul 1Mai presus de toate, iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba e slabă în tîlcuirea celor dumnezeieşti. Întîi să ne silim să tăcem. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. Să-ţi dea Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De începi această vieţuire, nu ştiu cîtă lumină îţi va răsări ţie de aci. 
Să nu socoteşti, frate, că ceea ce s-a spus despre acel minunat Arsenie, cînd au venit la el părinţii şi fraţii să-l vadă pe el şi a şezut cu ei tăcînd şi i-a slobozit pe ei în tăcere, a făcut-o numai pentru că aşa a voit, ci pentru că s-a silit pe sine la aceasta de la început. Din deprinderea acestei lucrări se naşte în inimă, după o vreme, o plăcere, şi cel ce o deprinde face trupul cu sila să stăruie în linişte. Şi din această vieţuire se naşte în noi mulţimea de lacrimi. Şi într-o vedere minunată, inima simte ceva în ele, prin darul deosebirii, într-o vreme cu osteneală şi în altă vreme din uimire (răpire). Căci inima se micşorează şi se face prunc. Şi cînd începe să se roage, curg mai întîi lacrimile. 
Mare este omul care prin răbdarea mădularelor lui a dobîndit această obişnuinţă în lăuntrul sufletului lui. Cînd vei pune toate faptele acestei vieţuiri ale tale pe o parte şi tăcerea pe cealaltă, o vei afla pe cea din urmă cîntărind mai mult. Multe mîngîieri au oamenii. Dar cînd se apropie cineva de tăcere, lucrarea de păzire a lor e de prisos. Şi toate lucrările i se fac aceluia de prisos. Şi el însuşi se află înălţat deasupra lor, pentru că s-a apropiat de desăvîrşire. 
Tăcerea este de ajutor liniştii. Cum aşa ? Pentru că e cu neputinţă ca atîta vreme cît ne aflăm locuind între mulţi, să nu fim întîmpinaţi de cineva. Căci nici Arsenie, cel deopotrivă cu îngerii, care iubea liniştea mai mult decît toţi, n-a putut să stea despărţit de ei. Căci sîntem întîmpinaţi de părinţii şi de fraţii ce sînt cu noi şi ne întîlnim cu ei pe neaşteptate. Acel vrednic de fericire ştia că ocolirea acestora în biserică sau înaltă parte nu e cu putinţă, cît sîntem aproape cu locuinţa de oameni. Şi fiindcă de multe ori nu putea să se ţină departe, în locul unde trăia, de apropierea oamenilor şi de călugării ce locuiau în acele locuri, a învăţat prin har chipul tăcerii neîncetate. Şi dacă vreodată, din vreo trebuinţă neapărată, deschidea uşa sa vreunora din ei, aceia se bucurau şi numai de vederea lui. Iar folosirea cuvîntului şi trebuinţa lui se făcuse de prisos între ei. 
Mulţi dintre părinţi au ajuns prin vederea aceasta la starea că se păzeau pe ei de a primi vreun adaus de bogăţie duhovnicească la învăţătura pe care o primeau prin vederea fericitului. Şi unii dintre ei se legau pe ei de o piatră, sau cu o frînghie, sau îşi topeau trupul cu foamea în vremea cînd voiau să iasă la oameni. Căci mult foloseşte foamea, la înfrînarea simţurilor. 
Am cunoscut, frate, mulţi părinţi mari şi minunaţi, care se îngrijeau mai mult de buna rînduială a simţurilor şi de viaţa cuvenită a trupului, decît de fapte. Căci prin acestea se naşte buna rînduială a gîndurilor. Multe pricini vin asupra omului fără voia lui, făcîndu-l să iasă din hotarul slobozeniei lui. Şi de nu-şi va păzi simţurile lui printr-o obişnuinţă nestrămutată, pe care şi-a cîştigat-o de mai înainte, multă vreme nu va putea intra în sine însuşi, ca să-şi afle starea sa de pace de mai înainte. 
Sporirea inimii se înfăptuieşte prin stăruirea ei întru nădejde. Sporirea vieţuirii se face prin desprinderea de toate. Aducerea aminte de moarte pricinuieşte stăpînirea cea bună a mădularelor din afară. Încîntarea sufletului este bucuria ce înfloreşte în inimă din nădejde. Sporirea cunoştinţei vine din cercările cele bune pe care le primeşte mintea înăuntru în fiecare zi din cele două schimbări (în bine şi în ispitire). Pentru că, deşi în anumite timpuri vine peste noi şi trîndăvia, din pricina singurătăţii (şi poate că şi ea e îngăduită din iconomie), avem totuşi şi mîngîierea nădejdii ce ţîşneşte covîrşitor din cuvîntul credinţei ce-l avem în inimă. Căci bine a spus careva dintre purtătorii de Dumnezeu că ajunge celui credincios dorul de Dumnezeu, ca să i se facă mîngîiere chiar şi de pierderea sufletului (vieţii) pentru Dumnezeu. Căci cum vor vătăma necazurile pe cel ce dispreţuieşte desfătarea şi mîngîierea bunătăţilor viitoare ? 
Dar îţi cer, frate, şi aceasta : să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, pînă ce vei simţi în tine mila (lui Dumnezeu) faţă de lume. In aceasta ne facem oglindă, că vedem în noi asemănarea şi întipărirea adevărată a Celui ce e şi prin fire şi prin fiinţă Dumnezeu. Prin aceasta şi prin cele ca acestea sîntem luminaţi ca să ne mişcăm după Dumnezeu, printr-o hotărîre limpede. Căci inima aspră şi nemilostivă nu se curăţă niciodată. Dar omul milostiv este doctor chiar al sufletului său, pentru că alungă întunericul patimilor din lăuntrul său, ca printr-o suflare puternică. Iar aceasta este o datorie bună faţă de Dumnezeu, după cuvîntul evanghelic al vieţii. 
Cînd te apropii de aşternutul tău, zi către el: «O, aşternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormânt. Şi nu ştiu, de nu cumva în loc de somnul vremelnic va intra în mine în această noapte somnul cel veşnic». Cît timp mai ai deci picioare, aleargă spre lucrare, înainte de a fi legat cu legătura aceea care nu mai poate fi dezlegată. Cît timp mai ai degete, răstigneşte- te pe tine în rugăciune, înainte de a ajunge la moarte. Cît timp mai ai ochi, umple-i cu lacrimi înainte de a fi acoperiţi de ţărînă. Căci precum trandafirul e bătut de vînt şi se veştejeşte, aşa se va întîmpla cu una din părţile tale şi vei muri. Pune-ţi în inimă, o, omule, gîndul că vei pleca, spunîndu-ţi mereu: «Iată a ajuns la uşă trimisul ce vine după mine ! De ce şed ? Mă aşteaptă plecarea veşnică, ce nu are întoarcere». Cel ce doreşte să stea de vorbă cu Hristos iubeşte singurătatea; iar cel căruia îi place să fie lăsat cu cei mulţi e prieten al lumii. De iubeşti pocăinţa, iubeşte şi liniştea. Căci în afară de linişte, nu se desăvîrşeşte pocăinţa. Iar de ţi se împotriveşte cineva prin cuvînt în privinţa aceasta, nu te sfădi cu el. De iubeşti liniştea, maica pocăinţei, iubeşte cu plăcere şi mica păgubire a sufletului şi defăimările şi nedreptăţile ce-ţi vin de pe urma ei. Căci fără această pregătire, nu vei putea vieţui în linişte, cu libertate şi netulburat. Iar de dispreţuieşti acestea, te vei face părtaş de linişte, potrivit cu voia lui Dumnezeu, şi vei stărui în ea, precum voieşte Dumnezeu. Iubirea liniştii este unită cu o aşteptare neîncetată a morţii. 
Mai cunoaşte şi aceasta, tu cel care ai darul deosebirii, că nu ne sălăşluim cu sufletul în singurătate şi în linişte şi nu ne zăvorim, pentru faptele care întrec pe cele rînduite de canoane. Căci se ştie că mai mult le înlesneşte pe acestea viaţa de obşte cu mulţi, pentru rîvna ce o prilejuieşte trupului. Dacă ar fi fost nevoie de acestea, n-ar fi fost unii dintre părinţi, care, părăsind viaţa de întîlniri şi comunicarea cu oamenii, să locuiască unii în morminte, iar alţii să-şi aleagă zăvorîrea într-o chilie singuratică. Prin aceasta şi-au slăbit în chip deosebit trupul şi l-au făcut să nu poată împlini canoanele lor, din pricina slăbiciunii şi a trudei trupeşti; ba au răbdat cu plăcere şi bolile grele ce le-au venit în toată viaţa lor. Din pricina aceasta nu puteau nici să stea pe picioarele lor, nici să-şi facă rugăciunea obişnuită, sau să-şi facă doxologia cu gura; ba nu rosteau nici psalmii, nici altceva din cele ce se săvîrşesc cu trupul. Le era de ajuns doar neputinţa trupului şi liniştea în locul tuturor canoanelor. Acesta le era chipul petrecerii în toate zilele vieţii lor. Şi în toată această părută nelucrare, nici unul dintre ei nu dorea să-şi părăsească chilia sa şi, din pricina neîmplinirii vreunei lucrări a pravilei, să umble pe afară, sau să se veselească de glasurile din biserici şi de slujirea altora.
Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, cînd locuieşte în mijlocul multora. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decît cel ce foloseşte lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintîi prin cei ai sufletului. Cel ce urmează lui Hristos în tînguirea de unul singur e mai bun decît cel ce se laudă pe sine în adunări. Şi nimeni să nu amintească de cuvîntul apostolului: «M-am rugat să fiu anatema de la Hristos» (Rom., 9, 3). Căci celui ce a primit puterea lui Pavel, i s-a poruncit să facă şi aceea. Iar Pavel a primit din Duhul cel sălăşluit în el puterea spre folosirea lumii, precum a mărturisit el însuşi, că nu făcea aceasta cu voia lui: «Că de nevoie îmi este, şi vai mie de nu voi binevesti» (I Cor., 9, 16). Şi alegerea lui Pavel nu avea în vedere pocăinţa lui, ci binevestirea către oameni. În scopul acesta a primit putere prisositoare.
Dar noi să iubim, fraţilor, liniştea, pînă ce va fi omorîtă legea din inima noastră; şi să ne aducem aminte pururea de moarte şi prin cugetarea la aceasta să ne apropiem de Dumnezeu întru inima noastră şi să dispreţuim deşertăciunea lumii; şi se va dispreţui plăcerea ei în ochii noştri şi vom răbda cu plăcere în trupul nostru bolnav nelucrarea neîncetată, cea din vieţuirea liniştită. Ca prin aceasta să ne învrednicim de desfătarea cu cei ce în peşteri şi în crăpăturile pămîntului aşteaptă descoperirea cea lăudată a lui Dumnezeu, din cer. Că a Lui şi a Tatălui Lui şi a Sfîntului Lui Duh este slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Paroh
Pr. Dr. Iosif-Cristian Radulescu
Tel: 0174-5273502
Email: pr_iosifcristian@yahoo.com
Adresa: Degerstr. 27, 40235 Düsseldorf
 facebook.com/parohiaortodoxa.dusseldorf
 iosifcristian.blogspot.de

Consiliul Parohial
Pr. Dr. Iosif-Cristian Radulescu – presedinte
Ierom. Siluan Carstea - vicepresedinte
Dan Lazar Ivan – vicepresedinte
Diacon Ovidiu Marius Cioara - consilier
Adrian Bagu – consilier
Dr. Laurentiu Benga – consilier
Dr. Laurentiu Broscaru – consilier
Gheorghe Rusu – consilier
Sergiu Voicu – consilier
Dr. Horatiu Coman – consilier

Cont Bancar
Rumänisch-Orthodoxe Kirchengem Heilige Dreifaltigkeit
Bank: Stadtsparkasse Düsseldorf
IBAN: DE82 3005 0110 1006 2533 61
BIC: DUSSDEDDXXX